In tacere

Iris este tristă.

       Nu a mai ieșit din cameră de 8 zile. Ascultând la ușă nu poți auzi decât un ticăit al ceasului și câteva suspine . Îmi povestea mama ei cât de neputiincioasă se simte in fața suferinței fetei ei . Fiecare zi aducea cu ea un si mai mare gol . Oare de ce nu vorbește cu noi ? îmi puneam aceasta întrebare din minut în minut . Mă gândeam că dacă ar fi împărțit cu cineva durerea ei,  prăpastia în care căzuse nu ar mai fi fost așa de adânca . De ce și sentimentele frumoase dor atât de mult ? Cât chin poate îndura un suflet ? Trupul cu o jumatate de inimă  cât timp poate să reziste ?  Spre ce direcție te duce uitarea ? Dacă Iris nu iși va reveni în curând, câți dintre noi iși vor mai aminti de ea ? ....și incă multe astfel de intrebari ce mă macină pe dinăuntru și îmi creează o mini-depresie egoistă . La școala îmi pierd concentrarea și mă tem că nu mai sunt la fel de puternică să îmi revin . O vreau pe Iris înapoi ! Mi-e frig , mi-e somn și mă doare . Mușchii mi se înmoaie , ochii îmi sunt umezi tot timpul, iar părul...părul crește si cade .

       Azi dis de dimineată a sunat telefonul . Era mama lui Iris , a reușit să vorbească cu ea  și m-a chemat că are să îmi zică niște lucruri . Nu știu la ce să mă aștept, frica îmi invadează mintea și sper să îi pot face față .

 Iris e tot tristă.