duminică, 23 ianuarie 2011

Sentiment obosit

Secunda e tot mai mare, prelungindu-mi chinul, îndepărtând lumina. Nu mă judeca, iar, că sunt tristă, eu doar simt. Ascultă de mine când zic că nu pot să mă ridic. Râsetele și vocile din camera alăturată îmi îndeamnă lacrima să curgă, acel fel de lacrimă care se scurge din adâncul sufletului, unde nimeni nu va putea pătrunde vreodată, nu ar avea cum, pentru că e prea intuneric. Toiagul luminii s-a pierdut prin basme. Și simt cum sufletul răsuflă a gol și a neputiință, și apoi se dă bătut și iubește mai departe.

Să nu uit completarea, gol de gânduri și de vise.

Rost, răspuns, nu găsesc. Nu e momentul pentru astfel de cuvinte. Rămân pentru mine și tristețea mea. Și tare mă dor săgețile alea că tare greu le scot ... Cicatrici peste cicatrici peste cicatrici ...


Îți par penibilă, știu. Dar sunt doar eu.

6 comentarii:

  1. Suna foarte frumos chiar daca este atat de trist!

    RăspundețiȘtergere
  2. cui simti nevoia sa i te justifici?

    RăspundețiȘtergere
  3. nu pari penibila, asa cum spui si tu, esti doar TU

    RăspundețiȘtergere
  4. Deloc penibila, doar curajoasa pentru ca-ti recunosti tristetea. Ma bucur sa ascult CocoRosie la tine pe blog. Tristete, zbori de aici! Desenam un zambet in loc si alungam oamenii din camera alaturata, ei rad fara tine. Haide, sa desenam macar un zambet cat se poate de mic.

    RăspundețiȘtergere