Sentiment obosit

Secunda e tot mai mare, prelungindu-mi chinul, îndepărtând lumina. Nu mă judeca, iar, că sunt tristă, eu doar simt. Ascultă de mine când zic că nu pot să mă ridic. Râsetele și vocile din camera alăturată îmi îndeamnă lacrima să curgă, acel fel de lacrimă care se scurge din adâncul sufletului, unde nimeni nu va putea pătrunde vreodată, nu ar avea cum, pentru că e prea intuneric. Toiagul luminii s-a pierdut prin basme. Și simt cum sufletul răsuflă a gol și a neputiință, și apoi se dă bătut și iubește mai departe.

Să nu uit completarea, gol de gânduri și de vise.

Rost, răspuns, nu găsesc. Nu e momentul pentru astfel de cuvinte. Rămân pentru mine și tristețea mea. Și tare mă dor săgețile alea că tare greu le scot ... Cicatrici peste cicatrici peste cicatrici ...

Îți par penibilă, știu. Dar sunt doar eu.