Căi încâlcite

Sunt un copil al tristeții, trăind printre ziduri de renegare. Prea multă fericire îmi aduce nenorocire. Mă simt vinovată pentru sentimentele de bine și măreție. Nu primesc nimic fără a da ceva în schimb, sacrificiu. Bucuria durează puțin și atunci mi-e frică să o simt din plin, o las să se strecoare în sufletul meu puțin câte puțin ca să dureze mai mult, ca să-i lungesc dulceața, dar ea tot dispare repede și mă lasă să plâng după ea.  Trăiesc cu gustul amar și al neîncrederii de sine și ăsta e cel mai greu drum. Îmi golesc sufletul câteodată și atunci sunt acuzată de o credință eronată. Sufletului meu i-ar fi mai bine fără mintea mea.